Jurnal de pe front. În sprijinul bătrâneții. 23 aprilie 2020

Alexandru AlupeiBlog, Jurnal din era coronaLeave a Comment

Intră greu până și cafeaua, gându-mi stă la ST care nici azi nu răspunde la apelurile telefonice. O tot sun de trei zile. Mai apuc să verific emailul de serviciu care colcăie, însă-l ignor nițel, acum o pornesc spre strada Sachelarie Visarion.

Numerotarea imobilelor a reprezentat mereu o enigmă, iată că și aici mă confrunt cu ceea ce-mi pare un darts al orbilor. Numerele sunt aruncate parcă la întâmplare pe imensele blocuri, unde pică aia e.

La interfon aud o voce nedumerită, care abia la a treia încercare îmi facilitează accesul în bloc. În ușa apartamentului 79 situat la al șaselea etaj, o doamnă, Dumnezeule, parc-o văd pe nagymama! Constituția și înălțimea, fața rotundă, tunsoarea, chiar și cerceii îmi reamintesc de bunică-mea. Și vocea-i seamănă, doar lipsa accentului mă readuce în simțiri.

– Doamnă, sunteți ST? Sunteți bine? Ce s-a întâmplat, de ce nu răspundeți la telefon?, mă hazardez într-o salbă de întrebări.

– Cine sunteți? Ce s-a întâmplat?, îmi răspunde cât se poate de nedumerită.

Mă prezint, iar femeia năpădește-n plâns.

– Am stat liniștită, dragă NoG,… pe mine n-are cine să mă sune…, iar faptul că telefonul a rămas …  nu știu cum pe nu deranjați … de cine știe cât timp, oricum nu are importanță… sună rar …, rar de tot, cum spuneam, adaugă ST cu sughițuri.

Tre` să mă sprijin de balustradă, sunt devastat. După câteva clipe de liniște mormântală îmi i-au inima-n dinți, încalc protocolul de păstrare a distanței, și-o îmbrățișez mult și bine…

– Nu-mi vine să cred că cineva s-a interesat de mine. NoG, ești … n-am cuvinte, și iar plânge.

Jurnalul nostru integral de pandemie poate fi urmărit aici.

Împachetez experiența asta și-o depozitez într-un sertăraș interior bine ținut departe de ochi iscoditori; ne luăm rămas-bun, nu înainte de-ai promite că cel târziu mâine dimineață îi livrez mâncarea comandată.

Dave Stewart cu ale sale cover-uri Zombie, Fields of Gold și Winds of Change îmi țin companie la o nouă cafea, zdravănă, și trei țigări.

După îndelungă telemuncă, suficientă cât să-mi iasă pe ochi și pe nas, redeschid telefonul. Pe grupul voluntarilor e pace (am o restanță de ieri pe care o voi rezolva spre seară), bancuri palide din alte surse, altă bășcălie cu care nu rezonez, în schimb mă opintesc asupra unui alt mesaj care-mi atrage atenția. Citesc că MA tocmai a trecut printr-o anchetă socială, anevoioasă bag de seamă, în urma semnalării stării în care am găsit-o zilele trecute.

Sunt înconjurat de drame viață la tot pasul. Așa a fost de la început. Dar acum văd. Turnulețul ăsta în care mi-am petrecut timpul până mai-ieri constituie temelia indolenței. Nesimțirea e benefică, asigură un trai lipsit de orice fel de perturbări. Atât timp cât ce-i în burtă și sub burtă e îndestulător, restul pălește.

Îmi place lecția asta, a venit la momentul oportun. Profit cât încape; tot la egoism ajung. Karma se manifestă cu condiția s-o observ. Pașii mă duc, iar la GI, octogenara care cu zece zile-n urmă mă întreba serios despre răbdare. Pfff, ce ți-e viața, NoG, spun ca pentru sine. Inspir, expir, mă scutur și-o apelez. Fiasco total, nici nu vrea s-audă de mine. Titanică muncă de convingere duc, închegăm un soi de armistițiu.

– Vin la ora promisă doamnă, e în regulă? Sper că nu deranjez.

– Dar ce importanță are ora? Vin-o când vrei, iar telefonul zdrăngăne închizându-se.

Nu are sens să reamintesc că pe 13.04, deși ajunsesem înainte de ora limită, m-a ținut la ușă cu sarsanale pline cu perisabile , mai-mai să le duc la mine în frigider. Eu cumpăr, ea primește. Simplu.

La galantar, experiența dobândită deja, în special de la cucoane (mai puțin de la domni), mă îmbie s-o sun pentru detaliile legate de cârnați și parizer. Oferta-i vastă, ca atare sunt predispus eșecului.

Jurnalul nostru integral de pandemie poate fi urmărit aici.

O sun după mai multe minute de cumpănă.

– De care, scumpă doamnă?, întreb timid. Nu mai apuc să rostesc altceva.

– Hai, domne`, vezi-ți de treabă! D-asta mă suni? Cum de care? D-alea de-am mai luat eu, iar trântește telefonul.

După ce mă asigur că nu-s la camera ascunsă încerc să deslușesc o colosală dilemă. Merg fără, ori cumpăr aiurea?

– Faceți Glovo, întreabă casiera în timp ce scanează produsele.

– Sunt voluntar, fac cumpărături pent…

– Adică gratis!?, mă întrerupe mirată duduia care a rămas cu pâinea în mână. Practic a oprit banda.

– Păi ăsta-i voluntariatul, răspund amuzat.

Mă scanează de sus până jos, banda oprită și coada formată nu-s importante. În fond, ce atât zor?

Cămașa călcată (impecabil), pantalonii de doc neteziți și ei plus încălțările impecabile (sunt la a treia purtare), contrastează puternic cu rucsacul pe care-l port în cârcă. Casca de pe cap și cârligele (nu de rufe) prinse în jurul gleznelor cracilor pantalonului pentru a nu-i zoi atingând biclă, între noi fie, cam jegoasă, o nedumiresc într-atât încât să caște gura.

Emoționat tot și cu inima pulsând ca înaintea half-halfului (o probă de triatlon), sun la interfon. Au trecut trei minute peste ora stabilită, mi-am dat foc la valiză. La și opt minute răspunde, deschide ușa – am stat și cu telefonul la ureche încercând s-o prind.

– Sărut-mâna, am adus comanda solicitată de dumneavoastră.

– M-ai trezit, dormeam. La ora asta se vine?

Femeia se sprijină în baston, gârbovită bine, dar nesuferită. Începe să-mi placă tipa.  Ignor palavrele, chiar reușesc! Iată o altă victorie.

– 101 lei face totul, adaug zâmbindu-i.

– Unde-i bonul, mamă?, vine replica, împreună cu o suspiciune ce i se citește pe tot chipul.

– În pungă, răspund în timp ce-i și indic cu degetul.

– Unde?, revine mijind ochii și ciulind parcă urechile.

I-l înmânez, îl studiază atent ținându-l cu ambele mâini foarte aproape de ochi. Bastonu-i la subraț. Liniștea se așterne între noi, doar câinele unui vecin latră de parcă e pișcat cu ceară.

– Cât face?, vine întrebarea lui GI fără a-și ridica ochii spre mine. 

– 101, ridic nițel tonul.

Îmi dă banii, plec spre casă pedalând, ajung în biroul din sufragerie.

Sonorul fiind dat tare mă ridic efectiv de pe scaun la intrarea apelului. S-au dus naibii liniște și concentrare.

Jurnalul nostru integral de pandemie poate fi urmărit aici.

– Băi, NoG, îmi pare rău că nu mai pot livra comanda. Digitalizarea asta suprapusă cu nebunia din online m-au încurcat rău de tot.

Simt că-mi cade glicemia. E cel care va rămâne în analele istoriei recente ca românul care a condus prima expediție românească pe acoperișul lumii. Doar flatat pot fi.

– Nu-i nimic, dă-l încolo de briceag, Vestea a venit la țanc, oricum am aflat ulterior plasării comenzii că B are deja unul pe care nu l-a folosit vreodat – e în buzunarul portierei, plin de praf. Iată că nu-i o întâmplare nefericită, e chiar de bun augur.

Mâine-i ziua lui B, ora-i târzie, iar cotloanele internetului sunt vaste. Cu chiu, cu vai, găsesc la niște brașoveni produsul care-i vine mănușă unui triatlonist sadea, cu atât mai mult cu cât primesc asigurări că darul va ajunge cu siguranță la destinație, mâine la prânz.

Totul se așează la  un moment dată în perfectă armonie. Ocup și eu loc în balcon, trag dintr-o țigară. Mai mult pufăi. Sunt relaxat. 

În obscura contopire a întunericului nopții cu lumina palidă emanată de felinarul din colțul aleii, privesc cireșul. Nu i se mișcă nici măcar o frunză. E plantat de foarte mulți ani (am mai locuit aici timp îndelungat). E șocant să constat cât de simplu, firesc, a urmat cursul natural al vieții. A înfruntat capriciile vremii regăsite în absolut toate patru anotimpuri, a dat rod an de an după ce s-a dezmorțit din lungile iernii, și tot așa cu-o ciclicitate desăvârșită. L-au mai ciuntit cei de la spații verzi, i s-a mai uscat o creangă, dar e mai mare, mai falnic și mai bătrân an de an. Trăiește. Va ajunge pe foc cine știe când, sau, putrezit, îl va înghiții pământul, la fel, cândva. Nimic complicat.

Pozele folosite la ilustrarea Frontului NU ne aparțin. Ele au licență gratuită și au fost preluate de pe Unsplash.com – Photos for Everyone.

Jurnalul nostru integral de pandemie poate fi urmărit aici.

PS: Te poți alătura și tu acestei campanii completând formularul de la adresa: http://www.pmb.ro/contact/petitie/coronavirus.php

Ca voluntar, va trebui să răspunzi la un mesaj primit de pe un grup de WhatsApp cu solicitarea de cumpărături care are atașate toate datele beneficiarului.

Dacă poți onora solicitarea, răspunde pe grup cu „merg eu”. Alege adresele care sunt cel mai aproape de tine. Mergi la magazin, cumpără, eventual sună persoana din magazin pentru a verifica dacă uleiul cumpărat de tine este cel dorit de ea.

Păstrează bonul fiscal. Mergi la solicitant, nu intra în locuință, ci așteaptă în fața ușii de la intrare.

Înmânează cumpărăturile și bonul fiscal și solicită banii.

Nu uita de măsurilor recomandate de autorități în această perioadă: spală-te bine pe mâini, poartă mască, nu îți atinge fața cu mâinile, păstrează o distanță de minim 1,5 m față de alte persoane.

#totulvafibine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.