Jurnal de pe front. În sprijinul bătrâneții. 5 mai 2020

Alexandru AlupeiBlog, Jurnal din era coronaLeave a Comment

Înlocuiesc prima cafea a zilei cu o alergare lungă de zece kilometri; ajung în fugă prin Pipera. Acolo prind cântatul cocoșului.

Zona-i părăsită. Geamurile clădirilor de sticlă sunt acoperite de jeg, cafenelele sunt ferecate, iar locurile de parcare se găsesc cât vezi cu ochii. Zăresc și-un portar care tot măsoară la pas studiat lățimea trotuarului. Acum are mâinile la spate, merge cocoșat. Până mai ieri părea un chiparos. Era liantul dintre tine și oricine din clădire. Nu treceai de buricul pământului și de turnicheții manevrați de bunul lor plac nici măcar cu procură de la împărăție.

Ștefan cel Mare, Brădești, Amidonului, Lăptari Tei, Popa Iancu formează rondul devenit rutină. Dar sunt în întârziere, amnezia îmi bate în geam. Pur și simplu uit de angajamentul luat în ajun. Acești oameni așteaptă mâncarea venită de la cantină! Alte așteptări nu au. 

Scuzele prezentate, deși sunt acceptate, nu-mi țin de cald; orice groapă s-ar căsca sub mine, tot mică ar fi. Ei pe asta se bazează, pe indispensabila mâncare. Le citesc mirarea ivită când mă zăresc. Observând cum se scurge ora clasică de livrare, s-au gândit că alt voluntar îi vizitează; nu se așteptau să întârzii. 

Încerc să depășesc momentele stânjenitoare afundându-mă în muncă, nu înainte de a seta alarma pentru joi și sâmbătă; urmează alte livrări.

Bine că n-am vândut mașina. O folosesc extrem de rar în oraș, însă izolarea m-a scos practic în trafic. Peste 500 km șofați între cantină și diverse adrese, de la magazine la alte uși. Am condus în această perioadă cât pentru câțiva ani buni. Habar n-am însă cât am forjat bicicleta utilitară. Să fie măcar două sute de kilometri adunați. Nu știu cât am mers pe jos; puțin bag de seamă. Însă nu am cunoștință de numărul porților la care am ciocănit în toată această perioadă. Cred că destule.

Spre seară iau sectorul la pas, pornesc agale pe străzi cu rucsacul în cârcă. Destinația constă în două adrese la care urmează să livrez cumpărături. Dacă ignor cenușiul blocurilor, mă simt ca pe promenadă. Nici nu știu de unde atâta relaxare.

Adierea vântului îmi mângâie chelia, iar ciripitul păsărelelor, spart răzleț de câte-un claxon, conferă și mai multă pace. Pasul fandat făcut cu largul concurs al rahatul lăsat în urmă de un cățel stăpân de câine și echilibristica aferentă îmi reamintesc de pitorescul București.

Ies de pe bulevard și mă afund printre case, pe străzile Eufrosin Potecă, Miresmei și Spătarul Nicolae Milescu. Atmosfera-i ca de vacanță: liniște, multă verdeață, foarte puține mașini (parcate), case frumoase, trotuare curate și-un câine care latră bezmetic, deși m-am îndepărtat mult de teritoriul său. Mai-mai să uit de GN, 87 ani,tipul cu cașul. Iar nu răspunde la telefon, iar îi calc pragul. E bine-merci acasă, doar n-am auzit telefonul, de mai multe ori. Îi făgăduiesc că-i livrez mâine, în jurul prânzului, caș fără sare, pâine fără sare, cartofi și smântână.

La MM, octogenară, ajung numai după ce mă asigur în mai multe rânduri că zarzavatul deshidratat e bine deshidratat, cartofii roșii sunt cei mai roșii, iar drojdia proaspătă e de cea mai bună calitate și cât se poate de proaspătă. Îmi țin și mâinile ocupate cu câte-un bax de apă plată. Voluntarul NoG poate căra două baxuri de apă, știu eu.

Niciun efort nu-i prea mare pentru surâsul pe chipul unei dame, indiferent de vârstă. Zâmbetul e cheia. Odată apărut, pășești, de multe ori cu bocancii, într-un univers pe care îl poți doar admira; e de prisos să-ți pui întrebări, strici farmecul. În asta constă și fascinația. Dacă ar fi înțeles pe deplin ar pălii.

Livrez, încasez, pornesc spre casă învăluit de amurgul zilei; dolce vita!E motiv de sărbătoare. Din primul butic ieșit în cale plec cu două înghețate. După câțiva pași, în care am devorat desertul, mă opresc la alt magazin pentru a mai cumpăra un croissant cu trei feluri de ciocolată, unul cu zmeură și un melc cu vanilie și stafide. Abia mă despart de ciocolată. O las pe raft, la locul ei. Inima mi-e frântă de puterea unei licăriri a rațiunii.

Deja s-a întunecat, abia am intrat în casă. Dar găsesc timp pentru completarea agendei de mâine, pentru jurnal, pentru un ceai fierbinte (observ efectul lui în detrimentul vinului, prin ceea ce scriu) și două țigări.

În pat pot sta doar pe spate, țintuind cu privirea tavanul. Cum să adorm după atâta dulce? Abia respir, îmi e și puțin rău, dar sunt familiarizat cu starea; nu-i prima dată când înfulec dulciuri. Mâine o pot lua liniștit de la capăt.

Pozele folosite la ilustrarea Frontului NU ne aparțin. Ele au licență gratuită și au fost preluate de pe Unsplash.com – Photos for Everyone.

Jurnalul nostru integral de pandemie poate fi urmărit aici.

PS: Te poți alătura și tu acestei campanii completând formularul de la adresa: http://www.pmb.ro/contact/petitie/coronavirus.php

Ca voluntar, va trebui să răspunzi la un mesaj primit de pe un grup de WhatsApp cu solicitarea de cumpărături care are atașate toate datele beneficiarului.

Dacă poți onora solicitarea, răspunde pe grup cu „merg eu”. Alege adresele care sunt cel mai aproape de tine. Mergi la magazin, cumpără, eventual sună persoana din magazin pentru a verifica dacă uleiul cumpărat de tine este cel dorit de ea.

Păstrează bonul fiscal. Mergi la solicitant, nu intra în locuință, ci așteaptă în fața ușii de la intrare.

Înmânează cumpărăturile și bonul fiscal și solicită banii.

Nu uita de măsurilor recomandate de autorități în această perioadă: spală-te bine pe mâini, poartă mască, nu îți atinge fața cu mâinile, păstrează o distanță de minim 1,5 m față de alte persoane.

#totulvafibine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.